Lorette este un blog pe care am ajuns din întâmplare în urmă cu vreo câteva săptămâni. Căutam informaţii legate de quilling, dacă nu mă înşel. Mi-a plăcut ce am văzut – multe articole care prezintă handmade românesc.

Apoi mi-a sărit în ochi link-ul din partea de sus care îmi zicea că Lorette mă promovează.
Am intrat, am citit – “Daca ai talent, ti-ai decorat singur casa, lucrezi handmade sau realizezi ceva deosebit” – şi am început să gândesc:
1. Talent zice lumea că aş avea. E un lucru relativ, dar cine sunt eu să contrazic
2. Nu mi-am decorat singur casa. (Deşi de când au început să-mi placă nodurile au apărut câteva noduri din sfoară, ba pe un mâner de geam, ba pe un pix, ba pe o toartă de ceaşcă. Divaghez. )
3. Lucrez handmade. Absolut de acord.
4. Realizez ceva deosebit. Da.

Aşa că am trimis un mail la adresa de contact în care am explicat ce şi cum lucrez şi am aşteptat. A urmat la scurtă vreme un dialog cu Laura, o persoană deosebită, care mi-a spus că mă va promova.

Şi uite că s-a întâmplat!
Se poate, deci, spune că Lorette promovează. Îi mulţumesc şi pe această cale.

Este similar din punct de vedere al construcţiei şi al complexităţii cu două din cele trei inele de aici, fiind realizat din argint fin (999) şi fiind format din cinci “leads” şi 9 bights.
Când se vorbeşte despre un inel Turk’s Head un “lead” este unul din “traseele” urmate de sârmă. Dacă vă gândiţi, de exemplu, la o sfoară sau o coadă (de păr ) împletită “în trei”, fiecare din cele 3 este un “lead”. Uitându-vă cu atenţie la oricare din fotografii şi “scanând” inelul de la o margine la alta (pe lăţime), cele 5 leads se pot observa cu uşurinţă. Până acum nu am realizat decât inele cu 5 leads, dar ştiu să leg şi inele cu 3 leads (destul de simple). După cum pomeneam şi în articolul precedent, un “bight” este una din îndoiturile sau buclele pe care le face sârma de-a lungul fiecărei margini a inelului.

Asemănările se opresc totuşi aici, inelul de faţă fiind mult mai bine realizat; toate bight-urile sunt la aceeaşi înălţime şi au aproape aceeaşi formă. Inelul fiind legat foarte compact, strand-urile sunt foarte apropiate iar inelul este extrem de rezistent. Există, totuşi, diferenţe minore între înălţimea şi forma bight-urilor, dar sunt sigur că se observă doar la o examinare extrem de atentă a inelului, la o purtare normală fiind nedetectabile.

Am reuşit de data asta să recrutez pentru o fotografie un model cu degete mult mai frumoase decât ale mele
Mai am totuşi de lucrat la tehnica de fotografie – din păcate încă nu reuşesc să surprind foarte bine culoarea argintului. În realitate sârma este extrem de albă şi de lucitoare. Mai încercăm

Anume pentru Sirg (poţi şterge pingback-ul după ce îl vezi, n-are nici o legătură cu articolul) am încercat să fac o poză cât mai relevantă a interiorului inelui, în aşa fel încât să se vadă cât mai clar capetele sârmei. Ar trebui să fie foarte evidente mai jos.
Se văd atât începutul cât şi sfârşitul sârmei. Practic nu am făcut nici un fel de lipitură, capetele sunt doar tăiate cu atenţie şi aşezate alături de celelalte strand-uri. Nu zgârie absolut deloc pe interior, practic nici nu se simt.

Următorul inel îl voi realiza cu 7 leads şi asta complică foarte mult legarea nodului.

P.S.: Ne mai citim peste vreo 2 săptămâni. Plec în concediu
P.P.S: Am la mine suficient material cât pentru vreo 5-6 inele. Sper să vă pot arăta noutăţi când mă întorc.

Acum vreo trei săptămâni am fost invitat de Cristina (în numele echipei din care mai făceau parte Nebuloasa şi Dani) să redescopăr Timişoara. Mi-a plăcut ideea evenimentului de la început. Faptul că s-au lansat invitaţiile cu atâta vreme înainte mi-a sugerat că evenimentul a fost organizat cu grijă. Nu am fost dezamăgit din nici un punct de vedere. Am fost “împins” să merg şi de curiozitatea mea naturală de a şti cât mai multe despre orice. Am aflat multe detalii despre diverse locuri din oraş. Probabil că multe din ele nu mi le voi aminti, dar sigur vor reveni la suprafaţă când voi mai trece prin locurile vizitate.

Ne-am adunat vreo 40-50 de oameni, blogeri din Timişoara, Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Bucureşti, unde altundeva decât în centrul oraşului, în faţa Catedralei. Ghidul nostru părea un om foarte bine pregătit, volubil şi sigur pe el; aparenţele nu au înşelat. S-a dovedit a fi o enciclopedie de fapte despre Timişoara. Ni s-au povestit tot felul de detalii legate de Catedrală. Cel mai interesant lucru a fost acela că întreaga structură a Catedralei se sprijină pe câteva zeci de stâlpi lungi de lemn, ca să o stabilizeze pe terenul mlăştinos.

Am vizitat apoi Piaţa Victoriei. Toate clădirile din centru sunt foste palate ale unor industriaşi germani. Toate au fost construite aproximativ simultan într-o scurtă perioadă de timp, imediat după 1900. Admirabil, aş zice eu, având în vedere că în ziua de azi durează ani de zile peticirea unor gropi în asfalt. Am aflat apoi cu surprindere că Opera a ars de două ori şi că faţada actuală, de marmură, este pusă peste urmele celui de-al doilea incendiu. Tipic românesc, aş zice eu Cu ocazia intrării în Operă mi-am amintit cu un pic de jenă că pot să număr pe degete de câte ori am fost la o piesă de teatru. O altă clădire interesantă este cea a Muzeului Banatului, care, deşi afişul de deasupra intrării pretinde că este cea mai veche clădire din oraş a fost distrusă şi reconstruită de câteva ori bune.

Am ajuns apoi la cea mai veche clădire din oraş (“pe bune” de data asta), anume Spitalul Militar. Cu ocazia asta am aflat şi că a existat o perioadă în care Timişoara număra vreo 15-20.000 de militari încartiruiţi permanent şi doar vreo 5.000 de civili. Explică dimensiunea impresionantă a Spitalului.

Am ajuns apoi în Piaţa Unirii. Pentru că era ora 12:00, Dan, ghidul nostru, a fost pus în dificultate pentru câteva minute de clopotele Domului Catolic. Totuşi, am aflat câteva lucruri interesante şi despre cladirile din Piaţă. Anume că, de exemplu, turlele Domului Catolic sunt intenţionat mai joase decât ar dicta principiile arhitecturii pentru a nu putea fi folosite ca orientare de către artileria turcească a acelor vremuri. Sau că biserica sârbească din piaţă a fost făcută iniţial fără turle pentru că stăpânirea vremii nu a permis acest lucru. Sau că pe una din pietrele cubice din Piaţă se poate vedea planul general al oraşului. Am fost încântat să aflu că mobilierul din farmacia din Piaţă (aceea mică, aflată pe colţ, aproape de Eclipse), pe care îl observasem şi admirasem şi cu alte ocazii, este cel original, având peste o sută de ani. Am vizitat apoi, destul de “în fugă”, colecţia Corneliu Baba din Palatul Baroc (Muzeul de Artă).
Tot în Piaţă am primit mâncarea oferită de unul din sponsori (KFC).

Am plecat apoi către “Poşta Mare”. Am fost plăcut surprins să aflu că acea clădire a fost sediul “Poştei” de când a fost costruită – mai întâi Poşta Regală Austro-Ungară, apoi Poşta Regală Română – spre deosebire de clădirea Rectoratului Politehnicii, de exemplu, care a fost la un moment dat bursă de cereale. Tot la Poşta Mare (dar vizavi de Universitatea de Medicină) am descoperit primul palat din Timişoara al unor industriaşi români. Din cauza acestui fapt palatul are două basoreliefuri reprezentând ţărani români în port naţional. Mergând mai departe spre Piaţa Traian ni s-a atras atenţia asupra numeroaselor porţi masive din lemn combinat cu fier forjat. Se pare că undeva pe la 1900 exista în Timişoara un artizan maghiar care era faimos şi căutat în tot Imperiul Austro-Ungar pentru aceste porţi. Am aflat şi de ce biserica din apropierea pieţei Traian se numeşte Milennium – a fost construită pentru a sărbători o mie de ani de când maghiarii s-au stabilit în Câmpia Panonică.

Ajunşi în Piaţa Traian am avut surpriza de a fi aşteptaţi de un tramvai “clasic”, de producţie românească, frumos recondiţionat. M-a încercat puţină nostalgie la vederea lui, având în vedere că nu m-am mai “dat” cu aşa ceva de vreo 10 ani. Am fost plimbaţi cu tramvaiul prin Piaţa Libertăţii. Am aflat că pe clădirea Primăriei Vechi (actualmente sediu al Facultăţii de Muzică) există o inscripţie (pe care, la fel ca atâtea alte detalii arhitectonice, nu am observat-o până acum) arabă care certifică faptul că pe la anul 1700 acolo a fost construită o… baie turcească. Am aflat de ce Piaţa 700 se numeşte aşa – a fost construită în 1969 (cred) pentru a marca împlinirea a 700 de ani de atestare documentară a oraşului. Am trecut apoi pe lângă Spitalul de Copii “Louis Ţurcanu”, construit de către un industriaş german, din banii lui proprii. Foarte frumos gest. Păcat că industriaşii din ziua de azi nu au asemenea impulsuri. Trecând prin faţa Catedralei am aflat că pe locul Parcului Central s-a aflat cimitirul unde au fost îngropaţi toţii morţii de ciumă la marea epidemie din 1736-1737 (cam o treime din populaţia oraşului). Am coborât din tramvai în Piaţa Bălcescu. Păcat că nu era seară, biserica de acolo arată absolut fenomenal luminată.

Am făcut apoi o pauză scurtă la Scârţ (loc lejer). Mai auzisem despre acest loc, dar a fost prima oară când l-am văzut. Foarte probabil voi mai reveni, au o limonadă absolut delicioasă. Am vizitat apoi Piaţa Maria – în spatele statuii care dă numele pieţei se află fosta locuinţă personală a industriaşului care a finanţat construirea spitalului de copii.

Plimbarea s-a încheiat la Porto Arte cum altfel decât la o “nefi”.

Mulţumesc cu această ocazie organizatorilor (Dani, Nebu, Creaţa), ghidului nostru şi sponsorilor: BlogDeTurism, Hotel Timişoara, Blue Air, Porsche Timişoara, KFC, Trabucuri.com şi StartUpDays. A fost foarte fain

Este vorba despre un ou de struţ. Are înălţimea de aproximativ 20 de centimetri, iar diametrul central este de aproximativ 40 de centimetri. Acesta a fost în prealabil golit de conţinut printr-un orificiu circular de aproximativ 1 centimetru practicat în vârful de jos al oului. “Vârful de jos al oului” este o poziţie relativă având în vedere faptul că oul de faţă este destul de simetric pe verticală, adică nu are o parte mai bombată şi una mai ovală.

Contribuţia mea la această piesă este îmbrăcarea oului într-o ţesătură de zale. Am ales European 4 in 1 în acest scop pentru că este un weave foarte flexibil pe toate axele şi este relativ simplu de construit. Un alt motiv a fost faptul că, dacă ar fi fost necesar, puteam să adaug expansiuni şi/sau contracţii pentru a putea mula weave-ul mai bine pe ou.

Motivul principal, totuşi, este faptul că, din toate weave-urile pe care le cunosc, European 4 in 1 este weave-ul pe care îl stăpânesc cel mai bine. De aşteptat, având în vedere că am la activ undeva pe la 30.000 de zale cu acest weave. Cămaşa de zale conţine o mare parte din ele

Revenind la proiectul de faţă, primul pas a fost stabilirea unui “prag”. Bijutierul cu care colaborez urmează să realizeze şi un suport pentru ou, din piatră semipreţioasă, probabil lizardit. Pietrele folosite ca fundal pentru acest colier sunt bucăţi şlefuite de lizardit, ca să vă faceţi o idee. Va arăta extraordinar suportul, vă spun eu.
Pentru ca oul să aibă suficientă stabilitate era necesar ca suportul să aibă o anumită înălţime şi să se sprijine direct pe ou, nu pe zale.
Am stabilit de comun acord să acopăr oul cu zale în aşa fel încât să las o porţiune cu înălţimea de aproximativ 3 centimetri neacoperită. Am măsurat apoi circumferinţa minimă la care trebuia să ajung cu zalele şi am ajuns la o valoare de 32 de centimetri. Apoi am trecut la treabă

Am făcut două strip-uri de European 4 in 1, fiecare având lungimea de 32 de centimetri, care urmau să fie aşezate în partea de sus, respectiv jos a oului. Aceste două strip-uri trebuiau cumva prinse între ele cu bucăţi verticale de weave, acest lucru ducând la împărţirea suprafeţei centrale a oului în cadrane. Având în vedere că suprafaţa centrală a oului este relativ circulară, am propus să fie împărţită în 6 cadrane, pentru că 360 de grade se împarte exact la 6
Am construit apoi 6 segmente de lanţ simplu, cu toate zalele dublate de o lungime arbitrară, pe care le-am ataşat cu câte un capăt la fiecare strip.
Şi abia acum a început distracţia
Am pus toată construcţia pe ou şi am început să trag de ea în toate părţile ca să văd cum se potriveşte. Segmentele verticale erau prea scurte, aşa că le-am tot lungit şi scurtat până s-au potrivit şi toată structura stătea stabilă pe ou.
Apoi am început să construiesc triunghiurile din zale pe care le-am ataşat pe fiecare strip. Duppă care am pus din nou structura pe ou. Şi mi-am dat seama că nu se mai potriveşte, triunghiurile adăugate modificând dramatic comportamentul ţesăturii. Am mai adăugat nişte zale pe unde a fost nevoie şi le-am mai ajustat până am fost satisfăcut de rezultat. În acest moment ţesătura de zale este absolut stabilă pe ou (nu am folosit nici un fel de lipici sau alte artificii de acest gen), dar se poate roti cu totul (cu greutate). Obiectivul meu a fost atins: o ţesătură doar din zale stabilă, mulată
Ca să vă faceţi o idee – am lucrat aproximativ 15-20 de ore la ţesătura de zale. Cred că vreo 3 ore am stat numai la ajustare.

Oul se află în acest moment la o a treia persoană, care îl va… picta. Nu ştiu nici măcar tema generală a imaginilor, dar am mai văzut ouă de struţ pictate de aceeaşi doamnă şi sunt absolut superbe.

Voi adăuga cât de curând şi poze cu piesa complet terminată. Cam în două săptamâni, când s-or usca şi vopselele pe bază de ulei folosite la pictură

Mai adaug aici câteva poze, ca să vă faceţi o idee mai bună despre cum arată oul în acest moment.

Contracţie în acest context înseamnă pornirea de la un strip de European 4 in 1 de o anumită lungime (cel din poză are lungimea de 10 zale pe lateral) şi lungirea acestuia prin adăugarea de rânduri succesive cu un număr crescător de zale. Expansiunea este procesul invers. E puţin greu de explicat mai exact, aşa că vă arăt un exemplu de utilizare.

Iertaţi calitatea mai slabă a execuţiei la piesa de mai jos, este ţesută în primele 6 luni de când m-am apucat de maille. În plus, în ultimii doi-trei ani am folosit-o ca suport pentru cana de cafea. Şi la câtă cafea beau eu… a fost folosită intens

Bucata de ţesătură de mai sus este circulară (în caz că nu v-aţi prins şi singuri ) şi poate fi folosită ca bază pentru un coif de zale. Dacă urmăriţi marginea ei laterală veţi vedea că rândul aflat cel mai în exterior are 41 de zale. Corespunzător, cel de-al treilea rând ar trebui să aibă tot atâtea zale. Totuşi, acesta are doar 28.
Continuând numărătoarea, veţi vedea că rândul aflat cel mai în interior (zalele prinse de zaua centrală) are 9 zale. Toată bucata de ţesătură este formată de fapt din două strip-uri de European 4 in ţesute între ele.
Cu alte cuvinte, am reuşit ca, în “decurs” de 7 rânduri de zale să scad lungimea bucăţii de weave de patru ori.
Dacă inversăm raţionamentul şi “gândim” piesa dinspre interior spre exterior (de la 9 la la 41 de zale) obţinem metoda de realizare a expansiunii.

Dacă totuşi nu am reuşit să vă lămuresc, vă dau şi două linkuri către un tutorial de realizare a contracţiilor, respectiv expansiunilor.

Primul inel pe care l-am făcut (pe cel de cupru nu-l pun la socoteală) a ieşit… cel mult satisfăcător din punctul meu de vedere. Totuşi, reacţia “publicului” m-a surprins plăcut şi mi-a întărit hotărârea de a mă perfecţiona.

Puteţi vedea aici evoluţia.

Inelul din stânga este primul (cel de care vorbeam şi mai sus) şi este realizat din argint 800. Cum spuneam, nu a ieşit extraordinar. Poza este făcută după aproximativ două luni de purtare intensă, fără menajamente. Nu s-a deformat, nu s-a strâmbat. Culoarea s-a modificat puţin, deşi poza nu este foarte edificatoare, în realitate inelul este mai alb decât pare.

Cel din dreapta este al doilea inel, realizat din argint 925. O altă diferenţă faţă de primul este aceea că este triplat (un fir este numit “strand”), arătând astfel puţin mai masiv şi mai “plin”. Am auzit că marinarii numesc triplarea unui nod “a dubla de două ori”; pentru mine asta este cvadruplare, dar, mă rog, dacă aşa i se zice, atunci aşa rămâne.
Mă nemulţumeşte la acest inel faptul că este foarte asimetric (deşi câteva persoane au spus că, dimpotrivă, asta le atrage) şi destul de “inegal”. Asimetria şi neregularităţile se pot observa mai bine în imaginea de mai jos: cel din dreapta se vede foarte clar că “stă” foarte bine pe suprafaţa plană, acest lucru arătând că îndoiturile (numite bights) nu au aceeaşi înălţime.

Totuşi, am învăţat mult din construcţia acestui al doilea inel. Există o diferenţă sesizabilă în textura şi comportamenul sârmei din argint 925 faţă de cea din argint 800, 925 fiind mai maleabilă.

Inelul din mijloc (acelaşi cu cel din primele două poze, la începutul articolului) este identic în construcţie cu cel din dreapta (are 3 rânduri), diferenţa fiind că este realizat din argint fin (999). Diferenţa de maleabilitate faţă de 800 este şi mai pronunţată, atât de mare încât de acum înainte nu voi lucra aceste inele decât din argint fin.
În plus, experienţa (dacă se poate numi aşa după doar 3 inele) şi-a spus cuvântul, inelul fiind mult mai simetric decât cel de-al doilea. Încă există câteva diferenţe aproape insesizabile în înălţimea bight-urilor, precum şi câteva locuri în care cele 3 strand-uri nu sunt complet paralele, dar sunt convins că aceste “defecte” vor fi vizibile doar la o examinare foarte atentă. În nici un caz nu vor sări în ochi la o purtare normală.

Deşi degetele mele nu arată prea artistic în poză, adaug şi o imagine cu primul inel şi cu cel de-al treilea (cel reuşit), doar ca să vă puteţi face o idee mai bună despre cum arată purtate.

Mai adaug câteva poze, doar pentru că îmi plac

Edit: Atât inelele cu 2 strand-uri cât şi cel de faţă (3 strand-uri) sunt “oficial” în vânzare. Preţurile sunt 100 lei, respectiv 150 lei.

Şi o melodie de încheiere, potrivită după o perioadă atât de creativă, care urmează unei perioade de pauză :>
Staţi pe-aproape, mai am un proiect supriză la care lucrez

Azi despre o brăţară care mie mi-e foarte dragă – Rondo. Până la Celtic Stars, consideram Rondo ca fiind cea mai reuşită creaţie a mea. Acum… nu mai sunt la fel de sigur

Rondo este un weave hibrid (Euro-Persian este un alt exemplu de weave
hibrid).
Baza acestui weave este Helm Chain, un weave extrem de simplu şi aerisit, care foloseşte două dimensiuni de zale.

Fiecare za mare din lanţul de Helm este folosită apoi ca şi conector central pentru o unitate de Byzantine. Aici puteţi vedea un exemplu simplu de Byzantine “pur” şi, dacă vă uitaţi cu atenţie, puteţi uşor distinge unitaţile de Byzantine.
Zalele paralele cu cele din Helm Chain aflate între unităţile de Byzantine au fost adăugate doar pentru a stabiliza weave-ul.
Am folosit sârmă de 1mm grosime şi trei dimensiuni de zale pentru realizarea brăţării: 6mm, 4mm şi 3.25mm.

O altă parte importantă a brăţării este sistemul de închidere. Acesta a fost făcut în întregime manual, anume pentru această piesă.
Frunza mare a fost mai întâi tăiată din tablă de argint. A fost apoi bătută ca să capete forma puţin adâncită. Zimţii de pe marginea ei au fost obţinuţi prin pilire, apoi s-a decupat fanta din mijloc. “Nervurile” au fost realizate prin lipirea unor bucăţi de sârmă.
Frunza mică a fost făcută din tablă ceva mai groasă. Execuţia a fost similară cu frunza mare (decupare contur + pilire adâncituri) dar nervurile au fost realizate prin pilire în adâncime.
A mai fost apoi necesară lipirea verigilor de prindere şi şlefuirea.

Lungime: ~18cm.
Greutate totală: ~50grame.
Număr zale:
- 45 zale mari (1mm/6mm)
- 90 zale medii (1mm/4mm)
- 75 zale mici (1mm/3.25mm)
Timp total de lucru: ~12-14 ore.
Preţ: 500 RON

Deseară plec, ne vedem pe luni, aşa… >:)